Edición 59

                                                          Los siguientes poemas fueron traducidos al español por Karina Picó Català 

Cuando te conocí­, podrí­a haber sido una heroí­na (tení­a madera, de verdad), justo antes de cumplir los 25. Me habrí­a marchado una noche de invierno llevando a rastras mi armadura. Pero cada dí­a que pasaba junto a ti, mi valentí­a iba desapareciendo, hasta que entendí­ que la cobardí­a no es más que un tipo de amor. Y entonces sentí­ pena por los héroes.

***

Când te-am întâlnit, aș fi putut fi o eroină (aveam stofă, zău), chiar înainte de a fi împlinit 25 de ani. Aș fi plecat într-o seară de iarnă, târând în urma mea armura. Dar cu fiecare zi petrecută lângă tine, curajul meu scădea, până când am înțeles că lașitatea nu e decât o formă de dragoste. Și atunci mi s-a făcut milă de eroi.

Envuelta en pañuelos de seda, espero en los confines del mundo como una niña buena. Y me sienta bien ser buena. Pero es que mi sangre no es tan buena como yo, ni tampoco lo son mis dedos empapados de tinta. Me repito a mí­ misma que he crecido, pongo cara seria y voy al trabajo, pero no veo la hora de volver a casa, que me quites suavemente los pañuelos (con la paciencia de un negociante de Damasco), que me des otro nombre y que me hables de nuestros cuerpos unidos, más hermosos que el Adriático.

***

Înfășurată-n baticuri, stau cuminte la marginea lumii. Și cumințenia mă prinde bine. Numai că sângele meu nu e la fel de cuminte ca mine, nici degetele mele muiate-n cerneală. Îmi spun c-am crescut, îmi compun o mutră serioasă și merg la serviciu, dar abia aștept să mă întorc acasă, să mă desfaci ușor din baticuri (cu răbdarea unui neguțător din Damasc), să-mi dai alt nume și să-mi vorbești despre trupurile noastre împreunate, mai frumoase decât Adriatica.

Y cuando floto a la deriva en las aguas turbias del día a día, te veo en algún lugar de la superficie. Más allá de la palidez de tu cara, más allá de un cuerpo que la noche empieza a morder – la fuerza con la que me atraes hacia ti y vences mis miedos, penetrándome como un ancla antigua.

***

Și când plutesc în derivă în apele tulburi de zi cu zi, te zăresc undeva la suprafață. Dincolo de paloarea feței și de trupul din care seara a început să muște – forța cu care mă atragi spre tine și-mi învingi teama, pătrunzând în mine ca o ancoră veche.

Últimamente todo el mundo me pregunta qué he estado haciendo, qué tengo pensado hacer, y yo no sé qué contestar. Invento algo a toda prisa, finjo tener proyectos, pequeños y grandes, aunque de sobra sé que mis esfuerzos son en vano. Que solo mi tristeza ha sobrevivido. La misma que zarandea mi cuerpo de aquí para allá, que me sirve de vez en cuando un vaso de ginebra, me viste y me abandona en el mundo. Mi tristeza corrompida, que me vende y me compra con un solo roce. Mi tristeza, un bizcocho fallido. La tristeza de la que nacen mis días.

***

În ultima vreme, toată lumea mă întreabă ce-am mai făcut, ce voi face, iar eu nu ştiu ce să răspund. Inventez ceva la repezeală, mă prefac a avea planuri şi mai mărunte şi mai măreţe, deşi ştiu bine că toate sforţările mele n-au nici un rost. Căci numai tristeţea mi-a supravieţuit. Şi ea îmi poartă trupul încoace şi încolo, îmi toarnă din cînd în cînd un pahar de gin, mă îmbracă şi-mi dă brînci în lume. Tristeţea mea destrăbălată, care mă vinde şi mă răscumpără cu o singură atingere. Tristeţea mea, ştrudel ratat. Tristeţea din care mi se nasc zilele.

He frotado mi piel con agujas de pino, con corteza de árbol y serrí­n, con polvo y arena. He frotado mi piel hasta hacerla sangrar para escapar de todo lo aprendido hasta hoy. Así­ descubriré qué quiero en verdad, porque un cacho de carne ensangrentado no puede mentir. Y un grito bajo la lluvia ácida tampoco.

***

Mi-am frecat pielea cu ace de brad, cu scoarţă de copac şi rumeguş, apoi cu ţărînă şi nisip. Mi-am frecat pielea pînă la sînge, ca să scap de tot ce-am învăţat pînă acum. Aşa voi putea afla ce-mi doresc cu adevărat, pentru că boţul ăsta de carne însîngerată nu poate minţi. Nici urletul de sub ploaia acidă.

Con el corazón en la mano, recorrí la ciudad pisando la primera nieve del año. Y mi corazón, rociado con vino y vinagre, seguía pudriéndose al ritmo de mis 37 años, mientras las urracas se agolpaban en el hombro del tamborilero. Los huesos solos no me podían salvar. Ni siquiera tu nombre, Argentina, tierra prometida. Solo un gran perro amarillo se apiadó de mí, se acercó humildemente y se comió mi corazón, sin prisa. Luego se fue, alejándose hacia el horizonte como un inmenso girasol.

***

Cu inima în mînă, am mers prin oraş, păşind pe prima zăpadă din anul ăsta. Şi inima mea, stropită cu vin şi oţet, continua să putrezească în ritmul celor 37 de ani, în timp ce coţofenele se adunau pe umărul toboşarului. Oasele singure nu mă puteau salva. Nici numele tău, Argentina, pământ al făgăduinţei. Numai un câine mare şi galben s-a îndurat de mine, a venit spăşit şi mi-a mâncat inima, fără grabă. Apoi a plecat, s-a îndepărtat spre orizont ca o imensă floarea-soarelui.

Articulos relacionados

La poesía se burla de los mesianismos – Robinson Quintero Ossa

Un hombre hundido: poemas de Leonardo Belvedere

Olga Suárez

Mauricio Guzmán: Partí­culas (Antologí­a)