Edición 19
Poesía rumana Matei Vișniec
*La siguiente traducción fue hecha por Karina Picó (Alicante, España, 1995). Estudiante de Traducción e Interpretación en la Universidad de Alicante. Traduce para alimentar el alma, y con un poco de suerte, algún día, también el estómago. Desea compartir con el mundo hispanohablante sus pequeños hallazgos literarios, especialmente los que llegan de la desconocida Europa del Este. Aquí se puede leer una muestra de sus trabajos: https://rumaneando.wordpress.com/
La nave
La nave se hundía poco a poco decíamos
y qué más da si se hunde la nave y decíamos
toda nave se hunde un día
y nos dábamos la mano
a modo de despedida
pero la nave se hundía tan lentamente
que tras diez días, quienes nos habíamos
dado la mano volvíamos a mirarnos
avergonzados y decíamos no pasa nada
la nave se hundirá
tarde o temprano
pero la nave se hundía tan lentamente
que tras un año aún sentíamos vergüenza
nosotros que nos dimos la mano
y cada día salíamos uno por uno
medíamos el agua hmm no queda mucho
para que se hunda se hunde lenta
pero inexorablemente
pero la nave se hundía tan lentamente
que tras una vida entera
aún salíamos uno por uno y mirábamos
al cielo y medíamos el agua y apretábamos los dientes
y decíamos esto no es una nave, no
es una…
es una…
***
Corabia
Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strîngeam mîinile
ne luam rămas bun
dar corabia se scufunda atît de încet
încît după zece zile noi cei care
ne-am dat mîinile încă ne priveam
ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se scufundă mai încet
dar pînă la urmă se scufundă iat-o
dar corabia se scufunda atît de încet
încît după un an încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mîinile şi
în fiecare dimineaţă ieşeam unul cîte unul
măsuram apa hm nu mai e mult se
scufundă încet dar sigur
dar corabia se scufunda atît de încet
încît după o viaţă de om încă
mai ieşeam unul cîte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrîşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
asta e o…
asta e o…
Aún quedan cinco, seis segundos
Como ella se comió mis entrañas
yo también quise comerme las suyas
por eso le dije, quiero verte desnuda, ponte delante de mí
los zapatos al suelo, el velo de novia al suelo
sin zapatos y sin velo ella se hizo
incandescente, mis ansias de venganza se disiparon
de golpe
en un segundo volví a ser yo mismo
cobarde, pequeño, impotente, camaleónico
olvidé de golpe todas las humillaciones del pasado
olvidé de golpe los veinte años de compromiso
todas sus maniobras de mojigata
nuestro refugio de amantes,
las ausencias dolorosas,
las cartas que nunca llegaron
venga, que no es para tanto, le dije
aún quedan cinco, seis segundos para que
acabe el poema
venga, dame un beso
***
Mai sunt cinci, șase secunde
Aşa cum îmi mâncase ea ficaţii,
aşa voiam să-i mănânc şi eu ficaţii
de aceea i-am spus, vreau să te văd goală în faţa mea
jos pantofii, jos voalul de mireasă
fără pantofi şi fără voal
ea deveni incandescentă,
dorinţa mea de răzbunare se topi
brusc
într-o secundă m-am simţit redevenit eu însumi
fricos, mic, neputincios, cameleon
am uitat brusc toate umilinţele trecutului
am uitat brusc cei douăzeci de ani de logodnă
toate manevrele ei de mironosiţă
başca amanţii, absenţele chinuitoare, scrisorile lipsă
hai că nu-i aşa grav, i-am spus
mai sunt cinci, şase secunde până la sfârşitul poemului
hai sărută-mă
Conversaciones con el perro de la ciudad
Por las calles de la ciudad el perro de la ciudad
me ladra ligeramente
por qué me ladras, le pregunto
estoy solo, contesta
y me invade el miedo
vámonos de cervezas
le propongo
él se ríe, ¿estás loco?
¿qué va a decir la ciudad si te vas de cervezas
con el perro de la ciudad?
encolerizado, estallo: me importa un bledo
para que te enteres, me importa un bledo tu ciudad
la detesto, la odio, por mí que explote
por qué me gritas, me pregunta
el perro de la ciudad, a punto de llorar
¿por qué me gritas de ese modo?
estoy solo, le digo
y me invade el miedo
***
Convorbiri cu câinele orașului
Pe străzile oraşului cîinele oraşului
mă latră încet,
de ce latri la mine, îl întreb
sînt singur, îmi răspunde
şi mă cuprinde frica
să mergem să bem o bere
îi răspund
el rîde, îmi spune, eşti nebun?
ce-o să zică oraşul cînd ai să bei bere
cu cîinele oraşului?
eu mă înfurii şi strig: nu-mi pasă,
aşa să ştii, nu-mi pasă de oraşul tău,
îl detest, îl urăsc, sînt gata să-l arunc
în aer
de ce strigi la mine, mă întreabă
cîinele oraşului aproape plîngînd,
de ce strigi aşa de urît la mine?
sînt singur, îi răspund
şi mă cuprinde frica
Cada noche, ella
Cada noche, ella
tras verme feliz, consumido, rendido
dormido como un tronco en el séptimo cielo
huye a casa de sus amantes
feliz, consumido, rendido como estoy
dormido como un tronco en el séptimo cielo como estoy
noto cómo se desliza fuera de mi corazón
cómo retira con delicadeza
los dedos
de entre mis dedos entrelazados con sus dedos
cómo se va de mi lado dejándome como única ropa
de cama
sus alas protectoras
feliz, consumido, rendido
dormido como un tronco en el séptimo cielo como estoy
noto cómo flota por la habitación
noto cómo abre el armario cómo se pone
una falda corta para sus amantes, cómo se perfuma
con un perfume suave para sus amantes
al salir la puerta suspira
el umbral se encoge bajo sus pasos
desnudos
atravesar el jardín le toma una eternidad
porque a su paso
aparta la hierba
brizna por brizna
y así sale ella noche tras noche
y se dirige a casa de sus amantes
ni el gato maulla ni el perro ladra
sólo un búho abre los ojos una sola vez
lo entiende todo y se vuelve a dormir
***
În fiecare noapte
În fiecare noapte, ea
după ce mă vede fericit, topit, terminat
adormit buştean în al nouălea cer
fuge la amanţii ei
fericit, topit, terminat cum sunt
adormit buştean în al nouălea cer cum sunt
eu o simt cum se strecoară afară din inima mea
cum îşi extrage cu delicateţe
degetele
dintre degetele mele încleştate peste degetele ei
cum se desprinde de mine lăsându-mi doar ca aşternut
aripa ei protectoare
fericit, topit, terminat cum sunt
adormit buştean în al nouălea cer cum sunt
eu o simt plutind prin încăpere
o simt cum se duce la dulap cum îşi pune
rochia decoltată pentru amanţi, cum se parfumează
cu parfumul suav pentru amanţi
cum îşi pune cerceii, mărgelele de argint pentru amanţi
când iese uşa suspină
pragul se chirceşte sub pasul ei gol
traversarea grădinii îi ia o eternitate
pentru că ea când înaintează prin spaţiu dă la o parte
iarba fir cu fir
aşa iese ea noapte de noapte
şi se duce la amanţii ei
nici pisica nu o miaună nici câinele nu o mârâie
numai bufniţa deschide ochii o singură dată
Înţelege totul şi se culcă la loc
Miré en mis bolsillos
Miré en mis bolsillos: nada
miré a mi alrededor, abrí bien las manos:
nada
pensé profundamente, me concentré
con los ojos cerrados: nada
corrí a casa y abrí
los armarios y los cajones
rebusqué entre mis papeles y
abrí todos los libros por la misma
página: nada
golpeé con el puño la pared blanca
y una por una todas las paredes de la ciudad
se derrumbaron como las cartas de una baraja
pasé entre los cuerpos aplastados
los miré a los ojos:
nada
***
M-am uitat în buzunarele mele
M-am uitat în buzunarele mele: nimic
m-am uitat în jur am desfăcut larg palmele:
nimic
m-am gândit mai adânc, m-am concentrat
cu ochii închişi: nimic
am alergat acasă şi mi-am deschis
dulapurile şi sertarele
am răscolit prin hârtiile mele şi
toate cărţile mi le-am deschis la aceeaşi
pagină: nimic
am izbit cu pumnul în peretele alb
şi rând pe rând toţi pereţii oraşului
s-au prăbuşit ca nişte cărţi de joc
am trecut preintre trupurile strivite
am privit în ochii lor:
nimic
Milagros en la estación de la ciudad
No hay nada más hermoso
que pasearse en otoño por una gran
estación
los viajantes esperan tranquilamente junto a sus maletas
el sabio, apenado, los observa con un catalejo
los hombres escondidos en las salas de espera
cuentan con calma los cigarrillos de su tabaquera
todos los trenes llegan y se marchan a la una
todos los relojes juntos pesan
30 kilogramos
me siento en una mesa del restaurante de la estación
y pido una manzana cortada en rodajas finas
en el altavoz del andén alguien recita
el último fragmento de Mahabharata
un viajante solitario me pide permiso
para sentarse conmigo a la mesa
lo miro un instante y digo con hastío
no
***
Întâmplări în gara oraşului
Nimic nu e mai frumos
decât să te plimbi toamna printr-o gară
înaltă
călătorii stau liniştiţi pe valizele lor
înţeleptul îi priveşte cu milă printr-un ochean
bărbaţii ascunşi în sălile de aşteptare
îşi numără pe furiş ţigările din tabachere
toate trenurile vin şi pleacă la ora unu
toate ceasurile cântăresc împreună
30 de kilograme
eu mă aşez la o masă în restaurantul gării
şi cer un măr tăiat în felii subţiri
la difuzorul peronului cineva recită
ultima parte din Mahabharata
un călător singuratic îmi cere permisiunea
de a se aşeza la masa mea
eu îl privesc o vreme şi spun plictisit
un
Noticia Biográfica
Matei ViÈ™niec Nació en RădăuÈ›i, Rumanía, 1956. Poeta, dramaturgo y periodista rumano nacionalizado francés. Estudia filosofía e historia en la Universidad de Bucarest bajo el régimen de Ceausescu y se convierte en miembro activo de la llamada generación de los ochenta, que cambiará radicalmente el paisaje poético y literario de la época. Cree en la resistencia cultural y en la capacidad de la literatura para demoler el totalitarismo. Víctima de la censura en su país, se exilia en París donde vive y escribe teatro desde 1987. Sus piezas han sido representadas en más de treinta países, tan diversos como los Estados Unidos, Japón, Polonia o Irán. Dentro del mundo hispano, se ha tenido acceso a su obra gracias a la traducción de El hermoso viaje de los osos panda, contado por un saxofonista que tenía una amante en Frankfurt y La palabra progresa en boca de mi madre sonaba tremendamente falsa (2013).
